Soarele apune

De fiecare dată când scriu textul pentru fotografiile unui apus îmi bat capul şi mă gândesc ce aş putea spune, ce aş putea zice nou, ceva mai diferit şi interesant.

Apusul fiind deosebit în sine, în acest caz mă voi abţine de la comentarii şi voi lăsa fotografiile să exprime ceea ce eu am văzut prin ele, preferând să aud părerea şi sfaturile voastre.

Comments

Categories: Crepuscul, Peisaje

3 comments

  • Irina

    Un soare care parca se teme de stingerea eterna… Un soare care parca lupta cu orice pret chiar pentru inca o farama de zi… Un soare care urmeaza ideile lui Schopenhauer, tinandu- se de puterea sa cu ” un dor nemarginit” (M. Eminescu)… De fapt, tind sa spun ca e un soare egoist… el si numai el… cu el incepe si se sfarseste universul… ciclicitatea e constanta care- l domina… Pare sa nu- i pese ca tocmai egoismul sau invaluie peisajul intr- o lumina cu note malefice, care devine bolnavicioasa… Ce ironie… e de fapt o lumina frumoasa, dar care arde prin putreziciune sufleteasca…, lasand dincolo de ea, in nepatruns, pe pamant, in lumea concreta, raceala si umbra… Concretul devine superficial, dar etic, in timp ce abstractul devine iar efemer, respectand legea naturii si ramanand la fel de perfid intr- un astfel de moment… Atitudinea apolinica a acestui apus devine evidenta prin acel simplu galben sau prin nuantele ce deriva din el…
    Cam asta e ceea ce am gandit privind pozele tale… Si daca stau si ma gandesc, as fi putut sa comentez chiar diametral- opus… Doar ca am preferat sa vad asa… 😛

    Concluzionand, … fotografiile sunt :X… si de data aceasta:P
    Bravo:P:D:D:D

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *